Brunea Fox: Cinci zile printre leproși (Iadul de la Lărgeanca)- Reportaj din 1928 – ”Le lipsesc degetele. I-au căzut spontan”

Unul dintre cei mai cunoscuți reporteri din perioada interbelică, Filip Brunea Fox, pseudonimul literar al lui Filip Brauner, a publicat în ziarul Dimineața în anul 1928 un reportaj despre leproșii internați în lazaretul de la Lărgeanca, din sudul Basarabiei. În anul 1918, autoritățile României Mari au adunat leproșii din colonia Tichilești și i-au trimis în satul Lărgeanca, unde Brunea Fox a realizat unul dintre faimoasele sale reportaje.

Alături de Geo Bogza, Brunea Fox a pus bazele reportajului literar românesc, fiind parte, de asemenea, a mișcării de naștere a suprarealismului românesc. Acesta a murit în 1977 la București, la vârsta de 79 de ani.

În contextul apariției a două cazuri de lepră în Cluj-Napoca, boală eradicată în România în anul 1981, Cluj24 vă prezintă reportajul ”Cinci zile printre leproși” scris de Brunea Fox în urmă cu 97 de ani.

”Leprosul nu trebuie să iasă fără glugă neagră;

Nu se va duce la moară sau la brutărie;

Nu-și va spăla nici mâinile, nici straiele la fântână;

Nu se va înfățișa nici la serbări, nici la biserică;

Nu va cuvânta în bătaia vântului;

Nu va rătăci seara pe drumul bătut;

Din poruncă regală. Amin!

(Vechi edict francez)

„De la ospiciul Lărgeanca (jud. Ismail) au evadat zece leproși”
(Ministerul Sănătății)

Introducere

”Ciuma albă! Boală misterioasă, cu origine obscură, plaga biblică, teribilă, netămăduită.

Câți dintre dv. au știut de existența acestei orori, la noi? Până la comunicatul Ministerului Sănătății, lazaretul de la Lărgeanca, de lângă Ismail, era tot atât de necunoscut ca și nenorociții ce-i adăpostește.

Leproșii! Prin însăși natura groaznicei lor maladii, soarta lor în societate a fost decretată, implacabil, fără apel. Scoși dintre oameni, din regiuni populate, sunt surghiuniți în locuri izolate, pustii: pe insule păzite de rechini ca în Guyana, bunăoară; în sihăstrii tăinuite-n munți ca în Nepal; sau în penitenciare speciale, supravegheate de puști și dulăi, cum au inovat englezii în India.

La noi, la Lărgeanca…

Să nu credeți că e un bastion de oțel și beton armat, o cetățuie înconjurată de șanțuri adînci și ponst-levis-uri, de unde nu poți intra și ieși – chiar pasăre măiastră de ai fi – fără vrerea guvernatorului.

Să nu vă închipuiți iar – și în cursul descrierilor ce vor urma, vom avea dese prilejuri să revenim – că Lărgeanca e o pustă, o landă neviețuită, mărăcinoasă, o întindere moartă, bântuită doar de vânturi aspre și „fata morgana”.

E un sat destul de cuprinzător, un sat de gospodari basarabeni, situat la marginea Ismailului, la nici opt kilometri. Alături, la mijloc, înconjurată de alte sate, se află – ca o bubă a peisajului – leprozeria.

Vă amintiți știrea apărută în ziare? Fără sfatul alarmant al Ministerului Sănătății, privitor la gravitatea maladiei, la contactul cu acești fugiți, purtătorii unui beteșug tot atât de oribil ca expresie pe cît de ineluctabil ca virulență, știrea ar fi trecut nebăgată în seamă.

Lepra! E o boală atât de veche – se spune că a debutat cu Iov – atît de excepțională, cu un proces încă, atât de rebel preciziunilor științifice, că mai păstrează caracterul biblic, divin. A trecut în limbajul curent, ca o imprecație, ca un blestem, ca o expresie considerată fără suport fizic, morală.

A trebuit să se producă evadarea celor zece, ca noțiunea să capete un temei material, un sens plastic, o actualitate nedorită.

În treacăt fie zis, evadarea s-a produs cu trei luni înainte, ca știrea să fi ajuns publică. Autoritățile noastre sanitare n-au dat faptului importanța ce comportă, s-au și ele au fost informate tîrziu?

Cred că ambele presupuneri sunt îndreptățite.

Oricum, nu ne putem închipui că nu știau ce se petrece la Lărgeanca.

Medicul lazaretului, raporta conștiincios.

Evadările, simple incidente

Dar cine să ia în seamă niște afurisiți! „Evadările”, sunt simple incidente aici.

Căci nefericiții pensionari, minați de o boală ce mănâncă dintr-înșii și-i topește, – o boală ce reclamă pentru propria ei voracitate o nutriție abundentă și subsanțială, – lăsați să moară de foame, s-au aventurat în împrejurimi, în oraș chiar, și mai departe.

Cine i-a oprit? Cui i-a fost milă de acești mizerabili, ce-și plimbau sluțenia ireală, nenorocirea nealinată, pe la ușile autorităților din Ismail, ce-i drept, înfricoșate?

A trebuit să vin aici, ca să-mi dau seama că alarma ministerului în chestiune, e mult mai îndreptățită decât o credea chiar ministerul însuși.

A trebuit să vizitez lazaretul, ca să aflu din gura proprie a condamnaților, că nici când n-au considerat lugubrul azil (lipsit de gardieni, n-aveau pînă acum un an nici gard), ca o gherlă ermetică.

Nu i-a împiedicat nimeni – afară de cazul când recunoscuți de locuitorii îngroziți, erau luați la goană cu ciomege și dulălii – să bată satele, să intre în oraș, unde-și înecau suferințele și disperarea, în cârciumile de la barieră. Paharul devenea astfel un agent de propagare a bolii satanice, oamenii sănătoși ce-au avut nenorocul să le fie sete taman în dreptul stabilimentului, au supt odată cu băutura și propria lor condamnare.

S-au plimbat pe vapoare (un lepros a fost arestat la Galați și întors), plănuind să caute la București îndurare și o îndulcire a stării lor neînchipuite.

Și, mai mult, ei singuri mi-au mărturisit-o – erau dăruiți din când în când cu concedii în regulă (de la patru la șase zile), să-și vadă familiile din Oltenia sau Deltă (singurele regiuni ce dau contaminați), umblând cu trenul contaminând obiecte și ființe.

Consecințele, deși incubația teribilei maladii e destul de lungă, n-au întîrziat să se vadă.

Familii complete de leproși

Nu m-a mirat că am găsit la lazaret, familii complete, frați și surori, infectați pe rând, grație „concediilor”, adică a condamnabilei neatenții, a unei criminale lipse de supraveghere.

Dar ministerul sănătății cunoaște toate acestea. Întreg Ismailul știe strădaniile d-lui dr. Ion Þuchel, medicul primar al județului, care de zece ani, trimite rapoarte, reclamații peste reclamații, rămase fără răspuns. Dimpotrivă, a fost răsplătit cu admonestații, căci pentru domnii de la București, jalbele n-au trecere când nu sunt politice, chestiunile grave nu se bucură de solicitudine, decât atunci când – ca în cazul de față – ireparabilul se produce.

Bah! leproșii de la Lărgeanca! Cui îi arde de dânșii! Sunt inofensivi, fiindcă-i așteaptă țintirimul!

Dar când fug? Dar când frica vă pune d-lor demnitari, o mână rece pe chelie? Dar când lepra „dresată în liberatate”, poate fi întâlnită pe stradă, în voiaj, sau în cabinetul oficial (o delegație de leproși a fost la București)?

Atunci se dau comunicate…

La Lărgeanca, au fost până acum trei luni, 60 de pensionari. Zece au fugit. Nu se poate spune „evadare”, căci n-au nici ziduri de escaladat, nici vigilența paznicilor de înșelat.

Nici unul din ei nu s-a întors. Din propria lui voință. Nu că-i e dragă societatea fantomală a tovarășilor săi de suferință. Speră să se vindece, și numai aici poate găsi – din trei în trei luni bineînțeles, nu în fiecare zi cum e necesar – faimosul ulei Chaulmoograe, singurul preparat ce mai îndulcește întrucâtva durerile cumplite.

Ceilalți nouă sunt dispăruți.

Vă dați seama? Trei luni de lepră vagabondă, trei luni de conviețuire cu oameni sănătoși, trei luni ce pot fi fatale nu unii ins, ci unei mulțimi.

Deasupra cărui sat, cărui oraș, trebuie înălțat steagul galben al pestuferațiilor?

Ce localitate trebuie pusă la carantină?

Le lipsesc degetele. I-au căzut spontan, fără durere, desprinse de lepră, ca niște fructe putrede

Din porumbul ce mărginește drumul, și-au făcut apariția brusc, ca o însuflețire miraculoasă a lumii vegetale, un grup de oameni. Leproșii!

Ei or fi? Mărturisesc că eram emoționat. Îmi provocaseră o surpriză pe care o așteptam mai departe cu 100 de metri, lîngă gardul ce înconjoară clădirea scundă și albă.

Grupul se apropie. E pe marginea drumului, dincolo de șanț.

Ei or fi? Vreo zece băieți îmbrăcați țărănește, desculți, cu niște capete imense, descoperite. Distanța între noi, 5 metri.

La prima vedere nimic deosebit.

– Bună ziua!

Nici un răspuns.

– Vin de la București… ca … să.

Nici un răspuns. Dar grupul a sărit șanțul. Distanța între noi, trei metri. Am făcut un pas înainte, grupul s-a dat cu unul îndărăt. Fără să-mi dau seama, am mai făcut un pas. Tăcuți, desfășurați pe o singură linie, băieții au mai regresat cu o jumătate de metru. Și atunci am avut fulgerător și dureros ca o nevralgie, explicația acestui joc. Leproșii, căci ei erau, se fereau de mine ca să-mi atragă atenția că eu uit să mă feresc de ei.

Ce să le spun? Cum să deschid gura? La București, prieteni și doctori, m-au platoșat cu o groază de sfaturi și precauțiuni.

În spatele meu o mișcare. Mă întorc brusc: un băietan cu o căpățână voluminoasă și o biciușcă după gît, se dă înapoi speriat. Recunosc figura întrezărită din mașină.

Cât am stat fără să ne vorbim, privindu-ne? Cine a fost mai îngrozit, eu care aveam înaintea mea pe înfiorătorii stigmatizați, ei care contemplau un teafăr?

Aveau cu toții aceeași mască sleită: pomeții umflați, nasul redus la un buric de carne, ochii mici, injectați, fără gene, fără sprîncene.

Un băiat de vreo 15 ani, exhiba o față terifiantă, roșie și numai bube lustruite, ca o farfurie cu zmeură. Acest chip, numai umflături, era parcelat de zeci de ori, de brazde adânci, ca și cum ar fi fost săpate cu briceagul.

Dinspre lazarete își făcură apariția patru femei. Una din ele e tînără de tot. Aceeași mască. Deasupra gurii și pe o bună parte a feței, albesc pete văroase, semnele cronice ale leprei.

Două din ele, peste gîtul tumefiat de bube aspre și reliefate, ca tot atâtea pojghițe de cărămidă, poartă, cochet, mărgele.

Le-am salutat. Femeile au mulțumit cu un zâmbet. Doamne, acestă dilatare a gurii, ce efecte monstruoase poate scoate!

Dar de ce țin toți mâinile la piept, ascunse?

De ce feresc obiectivului fotografic, ochilor noștri?

Un bătrân îmi dezvăluie secretul. Îmi arată mîinile. Am crezut că ține pumnii strînși. M-am înșelat.

Le lipsesc degetele.

I-au căzut spontan, fără durere, desprinse de lepră, ca niște fructe putrede.

Mâna insemsibilă – forma anesteziantă a maladiei – atârnă inutilă.

Iată băiatul cu biciul. Are degetele lipite toate laolaltă ca o labă și încovoiate ca o singură gheară. Unghiile lipsesc. S-au desfăcut și ele ca niște nasturi cu ața putredă.

O femeie, a avut divina inspirație, să strice farmecul satanic:

– Mata ai venit să ne vezi pe noi?

Am răsuflat ușurat.

Spovedanii sumbre

Am reușit să-i fac să vorbească.

E o problemă nu ușoară, să câștigi încrederea unor oameni pe care societatea i-a scos din rîndurile ei, morți-civili, lăsați, împotriva celei mai elementare prudențe dacă nu umanități, să sufere și chinurile foamei, ale neîngrijirilor medicale.

E o grea sarcină să învingi la acești mizantropi, fobia lumii sănătoase, lume ce-i ține la distanță, cu ciomagul, cu pușca jandarmului, cu restricțiuni tot atât de izolatoare ca un gard de sârmă ghimpată. Vom reveni când vom descrie felul lor de a trăi, și azilul, pe care l-am vizitat a doua zi, în tovărășia d-lor doctori Þuchel, medic primar, și Siscovschi, noul conducător al leprozei – asupra cauzelor care le-au sporit încă nemulțumirile, care le-au exasperat psihoza, sălbăticindu-i, strivind într-înșii orice sentiment pentru lumea de dincolo de lazaret.

Chiar dacă ar fi bine îngrijiți, încă nu s-ar putea evita starea lor psiho-morală, o consecință a regimului tragic la care sunt supuși, a bolii lacome, ce le pustiește nervii și mușchii, în torturi groaznice.

Manifestările leprei

Pentru ca cititorii să-și facă o idee despre caracterul și manifestările leprei, – vom insista altă dată mmai amănunțit – e necesar să știe că această teribilă maladie se exprimă în trei forme.

Cea dintîi, numită tuberculoasă, se caracterizează printr-o invazie de pete, infiltrațiuni superficiale, bube (leproame), pe piele și mucoase, la nivelul nervilor, în ganglioanele limfatice. Boala debutează de obicei, cu stări febrile, neregulate. O senzație de oboseală, de somnolență, dispepsie, nevralgii. După această perioadă inițială care poate dura luni și chiar ani, boala se fixează, se maturizează.

În această primă formă clinică, ea poate prezenta la început mici umflături sau tubercule; în majoritatea cazurilor prin erupția petelor de mărime variabilă, de culoare roșie spălăcită, violaceu sau cafeniu. Pe aceste pete se va arăta curînd tuberculul lepros, ce se dezvoltă, provocând inflamări, sau ulcerații. Acestea din urmă, specifice, se pot adânci, distrugând țesutul până la os și determinând diformități considerabile (lepra mutilantă).

Sediul de predilecție al tuberculilor leproși sunt: fața (frunte, sprîncene, pleoape, nas, urechi), mîinile și antebrațul, membrele inferioare.

A doua formă, numită anestezică, se caracterizează prin tulburări nervoase, anestezia mîinilor din cauza distrugerii nervilor, paralizii, tulburări trofice (căderea degetelor, a dinților, ulcere perforate, cangrene)”.

Arghezi despre reportajul lui Brunea Fox

Cinci zile printre leproși, celebrul „caz Lărgeanca”, acela care l-a făcut pe Arghezi, atît de zgîrcit în elogii la adresa confraților, să exclame într-o tabletă din Bilete depapagal: „Reportajul senzațional de zilele trecute are altă semnificație decât aceea de a fi dat la iveală un profesionist de înaltă valoare într-o profesiune plină de ciurucuri… Foxa descoperit America: perfect!…

Fox a descoperit-o nu numai pentru noi, cetățenii neinformați… Fox a descoperit-o și pentru autorități. Medicii Statului și-au telefonat între ei unde este Lărgeanca pe harta lumii…

Cîțiva directori generali și cîțiva șefi de cabinet au plecat în ultima sîmbătă după-amiază cu automobilul ministerului și cu diurna încasată să-și ofere spectacolul cărnii putrezite de vie, care nu-și are un farmec asemănător decît poate în luptele înfiorătoare cu taurii din Spania”.