OPINIE. ”Lăcustele” și sfânta coadă de Crăciun

Cea mai mare spaimă a românului nu este că ar putea veni vreun război peste el. Să îi spulbere casa vreo bombă, să fie prins într-un schimb de focuri și să fie rănit sau chiar împușcat mortal.

Au mai fost războaie, poate se orientează și scapă de mobilizare, poate trece rapid de partea agresorului și nu va ajunge în prima linie pe front. Nu a fost niciodată să nu fie cumva.

Războiul nu pare ceva dramatic.

Nu îl sperie nici spectrul șomajului, cu o criză economică la orizont, că ar putea rămâne fără loc de muncă și nu va mai putea aduce bani pentru întreținerea familiei.

Se va descurca, cum a făcut-o întotdeauna, încă de pe vremea comuniștilor când ei se făceau că ne plătesc, iar noi ne făceam că muncim.

Mai lucrezi cu ziua, mai sapi un șanț, tai lemne, cari ceva cu cârca, om bun la toate.

Strângi cureaua și mergi înainte așteptând vremuri mai bune.

Nici posibilitatea de a se îmbolnăvi de cancer sau de altă molimă incurabilă nu îi produce coșmaruri românului.

Se gândește că poate nu e dracul așa de negru, poate medicina a evoluat atât de mult încât se va găsi un tratament și pentru el.

Nu disperă, se încurajează că s-au mai văzut vindecări miraculoase, așa cum scrie la internet, așa că poate scăpa și de o boală fără scăpare.

Foamea e baza

Cea mai mare spaimă a românului este că va muri de foame.

Altfel nu se mai explică asaltul „lăcustelor” înaintea Crăciunului.

Cozi peste cozi, coșuri care gem sub greutatea alimentelor înghesuite cu care poți hrăni un batalion nu o singură familie, rafturi golite cu frenezie de orice poate fi mestecat și înghițit.

Românul cumpără înainte de Crăciun cât pentru două vieți, de parcă vine sfârșitul lumii și nu care cumva să îl găsească flămând și să ajungă înaintea lui Dumnezeu cu mațele chiorăind, că nu se cade.

Și nu cumpără un cozonac de exemplu, de o jumătate nici nu poate fi vorba, exclus așa ceva, ci cel puțin patru, să îi ajungă și în lumea de Apoi.

Nu îi este suficientă pâinea cea de toată zilele, cum mănâncă în mod normal, ci cumpără pâine pe o săptămână, ajungând să bage o felie și la supa de pui cu găluște, ceea ce este o blasfemie în sine.

Cohorte de cârnați și zeci de sarmale

Nu cumpără carne tocată pentru 25-30 de sarmale, ci pentru minim 50 dacă nu pentru 100 și se și laudă că și-a bătut recordul de anul trecut. Vorba aia, scoală-te sarmale, culcă-te sarmale, oale să fie destule.

Cohorte întregi de cârnați umplu frigiderele, alături de stive de ceafă de porc, care în mod normal se consumă într-o jumătate de an.

Parcă românul în această perioadă mănâncă cu zece guri, iar singurul lui țel este să se îndoape.

Aprovizionarea înaintea marilor sărbători religioase, fie că e Crăciunul sau sunt Paștile, se face cu o săptămână în avans când forfota cuprinde supermagazinele, rafturile se golesc cu o viteză amețitoare  perturbând lanțurile de producție și depozitare.

În fiecare an e la fel, nimic nu s-a schimbat în acest comportament, fie că e perioadă de bunăstare sau criză economică.

Dar este și un semn că, încă, românul mai are bani.

Azi dimineață am stat la un magazin Panemar de cartier să îmi iau pâine. Am ratat primul transport de la 7 dimineață, pâinea se epuizase, când am ajuns puțin după ora 8.

Mă pun la coada care se formase deja, cu o senzație de deja vu, de dinainte de 1989, așteptând mașina cu pâine care era pe traseu, și eu și tovarășii de la rând cu ochii rotiți ca girofarurile în toate părțile, să vedem primii de unde apare.

Las să fie

Am așteptat peste o jumătate de oră sosirea izbăvitoare a mașinii cu pâine alături de un vecin de bloc, cu care mai schimbam câte o vorbă.

Iau pâine și îl aștept. Văd că ia 4 pâini, pentru o familie de 2 adulți, să îi ajungă ”până luni”, apoi comandă și o franzelă, o pâine artizanală și o pâine mexicană.

Mirat, nu m-am putut răbda să nu îl întreb, dacă nu face aprovizionarea pentru tot blocul. Zic, ”Dar pâinea mexicană la ce îți trebuie? Îți place?”. Zice nu. ”Atunci de ce o cumperi?”. Zice ”Las să fie…”.

Sărbători ghiftuite să aveți și numărul unui medic de interne la îndemână…