EXCLUSIV. Mircea Baniciu: Am avut oameni de ispravă, ca Șerban Foarță sau Andrei Ujică care au acceptat să stea în umbra noastră

Mircea Baniciu este o instituție. Ba, chiar mai multe: instituția Phoenix, instituția Pasărea Colibri și instituția Mircea Baniciu propriu-zisă. Este o statuie vivantă a muzicii românești, iar gândul unui podcast cu el a fost intimidant. A dat sute de interviuri de-a lungul celor peste 50 de ani de carieră, numai în ultimul an a fost pe la toate podcasturile bucureștene: „M-a obligat nevasta”, zice, „să-mi promovez turneul Eșarfă în dar”. Până la urmă, șarmul inegalabil și talentul de povestitor – care are ce povesti! – ale lui Mircea Baniciu au învins în podcastul Contraste de pe Cluj24, care astfel a devenit o incursiune prin „lunga lui viață faimoasă” – o parafrază după poetul Adrian Păunescu, pe versurile căruia Mircea Baniciu nu a compus niciodată vreun cântec, deși i s-a cerut, uneori imperativ! Dar și asta este o poveste… (Florin Danciu)

„Nu m-am prea apropiat de ceea ce se întâmplă politic în România, deși, în mod normal, ar fi trebuit să fiu mai implicat, așa cum orice cetățean civilizat trebuie să fie aproape de ce se întâmplă. Dar s-au întâmplat atâtea, încât mie mi-a fost greu să-i urmăresc. Mai ales campania asta electorală – a fost ceva…!”

„Nu suferiți că n-ați fost invitat la Cotroceni?”
„Nu, nu. Deși, uite, acum mă gândesc că aș fi putut fi chemat la Cotroceni. Măcar să cântăm Andrii Popa, în spiritul victoriei!”

Cum s-a desființat Phoenix

„Moni Bordeianu avea pașaportul în buzunar la spectacolul care s-a organizat în 1970, la Timișoara, urmând ca fondurile să fie date pentru sinistrații de la inundațiile din același an. A fost un spectacol cu oficialități – primăria, Consiliul Județean… Partidul. Partidul și toată protipendada Timișoarei. Era o lojă oficială la Sala Sporturilor Olimpia din Timișoara.

Și Moni Bordeianu, care era un tip ușor zvăpăiat și avea părerile lui, mai ales având și pașaportul în buzunar. Pleca în Germania.

S-a luat de cei din… cum îi spune… din loja oficială. Da, spunându-le: «Vă legați de cămășile noastre colorate?» El a și declarat într-un interviu, zice: «În sfârșit – zice – puteam să le spun părerea mea despre ei.» Zice: «Ce-am avut eu cu costumele voastre gri și cu ținuta voastră, nu știu cum, insipidă?…» Și s-a luat de ei: «Noi scriem poezie, noi facem muzică, ce aveți cu noi?» – și așa mai departe.

Și sala, fiind foarte aproape de complexul studențesc, era înțesată cu studenți. Deci, erau studenți și pe pereți! Majoritatea publicului era formată din studenți. Și vă spun că s-a făcut o rumoare atunci și a ieșit un scandal monstru: ăștia s-au sculat, partea oficială, și au ieșit din sală. Iar ieșind din sală – să te ții ce aplauze au primit de la studenți! I-au aplaudat studenții, bineînțeles, nu în sensul bun.

A doua zi, Phoenix-ul era desființat.”

Iliescu ținea la noi

„Nicu Covaci, ca să repună Phoenix-ul pe picioare, a trebuit să-l caute pe Ion Iliescu, care era în Timișoara. A fost prim-secretar la Iași și l-au «degradat» de la prim-secretarul județului Iași la prim-secretarul UTC, cu probleme legate de tineret, în Timișoara. Era, așa, șeful UTC-ului și se ocupa de tineret, de spectacole, de… mă rog, ce se întâmpla pe planul ăsta. Și Covaci a zis: «Uitați-vă, avem cântece românești, noi suntem ăștia și vrem totuși să continuăm cu numele Phoenix, să fie ceea ce ne-am dorit noi să fie.» Și Iliescu a zis, bineînțeles: «O să facem o comisie.»

Și au adus o comisie de compozitori, printre care erau Moculescu, mi se pare, Chiriac – tatăl Corinei Chiriac, Mircea Chiriac – și unii compozitori de muzică, mă rog, de osanale și din astea, care au venit să vadă ce propunem noi. Bineînțeles că am repetat, am făcut niște cântece – primele cântece Phoenix bazate pe universul ăsta popular românesc, cu teme românești. Iliescu a zis: «Faceți chestia asta», pentru că Iliescu ținea la noi, la Phoenix – adică la numele de Phoenix!”

Importanța copiilor

„Pentru mine, copiii sunt foarte importanți și cred că e cel mai important scop în viață. Da. Să ai copii și să poți să te ocupi de ei.”
„I-am zis fiicei mele: «Măi, am dat o grămadă de bani pe tine – pentru educația ta, pentru ceea ce ești tu acum – și tu te-apuci de cântat? Te duci, măi, prin toate cluburile și peste tot?» N-am prea fost eu de acord. Nu e ce trebuie pentru o fată. Cum îți poți întemeia o familie dacă ești tot plecată? Nu cred că e în regulă. Și zice: «Dar tu cum ai făcut?»”

„De peste 50 de ani sunteți faimos!”
„Nu fac caz din asta. Lasă… cum să spun… faima o lăsăm în altă parte.”

„Singura filmare de televiziune care a rămas a fost făcută de Vornicu, Tudor Vornicu, care avea emisiunea de varietăți și care era un mare iubitor al Phoenix-ului, deci era unul dintre fanii noștri. N-a fost o singură filmare, au fost mai multe care s-au șters și a rămas doar una.”

Ujică și Foarță

„Deci noi eram vârful de lance, aș putea să spun, pentru că în spate aveam un regizor – era Victor Cârcu –, care era scriitor, era Paul Șuvagău, care terminase medicina, dar se ocupa cu literatura. Era profesorul de filozofie Mureșanu, pe care l-am avut și în facultate ca profesor de științe sociale, Andrei Ujică era încă student la Litere și Șerban Foarță, care era deja un scriitor consacrat.

Scria poezii, avea niște cărți deja publicate. Deci oameni de zăbavă, aș putea să zic, și de ispravă, care au acceptat cumva să fie în umbra noastră. Noi fiind Lumina, cumva, cei care eram în față. Iar cu ei ne întâlneam tot timpul. Tot timpul ne întâlneam.

Ujică era în complexul studențesc, Andrei Ujică, și îl invita mereu și pe Șerban Foarță la mine și zicea: «Pregătește și tu niște Havana Club, că-i place.» Și zice: «Versurile numai așa pot să iasă!»

Au venit Foarță și Ujică să facem Cantafabule. Foarță s-a inspirat dintr-un bestiar vechi franțuzesc. Mi-au explicat ce înseamnă animale fantastice și toate simbolurile alea. Păi de-aia am avut niște ședințe de nu știu câte sticle de rom, în care l-am rugat să-mi explice:

«Măi frate, eu stau în față și pe mine mă întreabă lumea ce-i cu Dulfu, ce-i cu Scarabeu, ce-i cu toate alea, cu toate… Aspida, cu Vasiliscu. Ce-i Aspida, nu știu ce. Explică-mi și mie despre ce cânt, pentru că pentru mine lucrurile astea au fost… Habar n-aveam, îți dai seama.» Eu nu citisem bestiarul lui, nici Ujică nu știa – care era mâna lui dreaptă. Deci, versurile s-au scris într-un ritm extraordinar de pozitiv, pentru că el a făcut și versuri pe cântecele lui Covaci.”

Păunescu, bun organizator

„Fetele ajungeau până acolo, la Semenic, sâmbăta și duminica. O dată pe săptămână veneau muzele. Veneau și prieteni, veneau și ziariști, veneau și oamenii care scriau despre noi atunci. Dar numai sâmbăta și duminica. Luni, marți, miercuri, joi și vineri era muncă. Erau zile de muncă. Și serios. Se muncea serios.

Păunescu era un foarte bun, cum să spun, organizator, și om care a simțit care e treaba. El voia să facă cenaclul ăsta și nu știa exact cum. S-a înțeles cu noi și cu Covaci, care deja aveam scule, aveam instalație de sunet… Păi la primele spectacole majore ale Cenaclului Flacăra scria Phoenix mare și Cenaclul Flacăra mic.

Așa a ajuns Păunescu să fie vizibil. Și lumea venea la Phoenix, de fapt. Și s-au întâmplat niște lucruri acolo și Covaci a renunțat la timp. S-a certat cu Păunescu. S-au certat, da, pentru că noi aveam ținuta noastră de scenă, nu ce avea Păunescu în garderobă, și zice: «Așa voi nu intrați pe scenă!» Și Covaci a zis: «Nicio problemă, plecăm.» Dar nu se putea, pentru că sala deja vuia când a anunțat Păunescu că nu mai intră Phoenix!

Nu prea îmi place să vorbesc de chestia asta, eu n-am fost de acord cu plecarea. Da, i-am și spus lui Nicu, i-am pus niște întrebări. Unde ne ducem? Cine ne așteaptă? Ce cântăm acolo? Că niciunul nu știa, în afară de Nicu, care vorbea o șvăbească germană, de-asta, de Banat, înțelegi? Deci, ce avem noi de făcut acolo? Și cum adică să plecăm de aici, din România, unde eram monștri sacri, înțelegi? Să plecăm în Germania să spălăm pe jos și să spălăm vase?!”

Repartizat la Arad

„După ce au plecat colegii din Phoenix, m-au luat pe mine la întors ăștia de la Secu și au zis: «Dumneavoastră ați plecat de la postul de arhitect pe care l-ați primit inițial prin repartiție.»

Repartiție în Arad, la primăria din Arad, la Sistematizare și nu știu ce. Și era un post foarte bun, făceam bani acolo, dar eu am zis că vreau să cânt cu Phoenix mai departe. Și ăștia, venind după noi – securiștii, Securitatea – au zis: «Dumneavoastră n-ați respectat repartiția la post.» Și zic: «Ce se întâmplă?»

«Vă plătiți studiile.» Deci trebuie să vă angajați undeva, să fiți angajat ca arhitect, pentru că ați făcut școala, statul v-a plătit. Și aveau dreptate, în felul lor. Înțelegi? Și atunci m-am angajat pentru o foarte scurtă perioadă, ca să aibă și ei actele, că ei erau puși de alții – toată lumea era pusă de cineva –, erau puși de alții să mă verifice și să vadă că, uite, Bănică s-a încadrat.

A plecat Phoenix-ul și eu eram un străin pe stradă, lumea se uita: «Cum dracu’ de este în țară?», pentru că lumea știa că am plecat toți. Așa se știa în țară.”

Album cu patru piese

„Cred că s-au sfătuit, ei între ei și cu Tudor Vornicu, în TVR: «Ce facem cu Mircea Baniciu?» Deci, ce facem cu ăsta? Ăsta a fost vârful de lance al Phoenix-ului. Hai să-l folosim în televiziune. Și au zis: «Da, hai să-l promovăm.» Da, dar ăsta vine cu piesele de la Phoenix! Și atunci mi-a zis Vornicu: «Vii în studio, cânți cu chitară sau cânți cum știi, faci ce știi să faci mai bine, să vedem ce poți imprima și vreau să văd dacă poți cânta și fără ei!»”

„Mi-au luat patru piese din cele pe care le imprimasem în televiziune, care erau piesele mele, nu mai erau de la Phoenix, și mi-au făcut un album — un album mic, roșu — care conținea patru piese: Dacă ai ghici, Hai la joc, La hanul ulciorului nesecat și nu mai știu ce, patru piese. Și mi-au făcut disc, un disc care s-a vândut ca pâinea caldă. Mi-au zis cei de la Electrecord: «Ai o vânzare diabolică, păcat că nu putem să te plătim.» De ce? Pentru că, zice, bă, banii îi ia televiziunea, că sunt piesele lor.”

„În perioada aceea, pentru fetele cu pretenții, nu reprezentam un lucru foarte important: n-aveam o casă specială, n-aveam o familie bogată, n-aveam un scop… Adică să fii vedetă nu era o mare șmecherie pentru lumea bună din București! Era mare șmecherie pentru scenă, pentru viața mea și așa ceva. Dar niciodată nu am simțit chestia asta cu vedetismul. Te întrebau: «Unde lucrezi?»

Uite, Leluț Vasilescu, fostul toboșar al Compact-ului, s-a dus să o pețească pe viitoarea soție și tatăl socru, care era în capul mesei, l-a întrebat: «Leluțule, ce faci, care e munca ta?» Și zice: «Domnule Vasile, eu cânt.» Zice: «Bine, de cântat cântăm toți, dar unde lucrezi?»”

Versuri de lacrimi

„Am repetat două săptămâni pentru discul ăla galben, care a sunat demențial pentru vremea aia. Mi-a zis și Aldea, Dan Andrei Aldea, care era cumva mentorul nostru spiritual în perioada aceea, când am venit cu discurile în Timișoara: unde dracu’ ai imprimat discul ăsta? Că zice, sună ca afară, zice, chiar mai bine. Cum l-ai imprimat? Și am zis în Electrecord, când am terminat imprimările, Fredi Negrescu, inginerul de sunet, a zis: Baniciule, tu pleci la Timișoara și te rog frumos, lasă albumul ăsta pe mâna mea.”

„Una dintre piese, da, era Înțelegere. Și când am cântat-o la Cenaclul Flacăra, Păunescu era îndrăgostit. Țin minte că era o profesoară cu care era el acolo. A dat o lacrimă și a venit în spate: Baniciule, cine dracu’ a scris versurile, de unde ai luat versurile astea? Zic, Lermontov. Am să-ți dau și eu niște poezii să scrii muzica. Nu s-a întâmplat niciodată. Dar a rămas imaginea cu Păunescu care a dat o lacrimă…”

„La un spectacol al Cenaclului, când am băgat o piesă Phoenix, s-a ridicat lumea în picioare. Și Păunescu s-a speriat atunci. Și pur și simplu m-a dat afară de pe scenă. Am terminat de cântat. La revedere, mulțumim, frumos, poți să pleci. Da. Ăia erau în sală, în picioare. Știi? Și… mi-am luat chitara și am plecat. Îți dai seama că nu mi-a căzut bine. Și în drum spre gară, l-a trimis pe unul din oamenii lui, din… ăștia cu mușchi care stăteau în spatele lor. Și zice: du-te înapoi că e nenorocire.

Zic: m-a dat afară de pe scenă. La revedere! Niciodată nu o să mă mai prindă pe scenă. Du-te înapoi că ăsta te desființează. Poate să facă ce vrea, am zis! De atunci nu m-am mai dus la Cenaclu niciodată.”

„Și Pittiș a zis, la un concert la Vâlcea: l-am degradat pe Baniciu de la cea mai mare pasăre, Pasărea Phoenix, la cea mai mică, Pasărea Colibri! Eu am zis: nu-i potrivit numele ăsta de Colibri? Ba da. Zice: hai să vezi. Și într-adevăr, el a început să primească scrisori la radio: când mai cântă Pasărea Colibri? Și de acolo s-a declanșat explozia! Zece ani am ”ras” totul cu Pasărea Colibri!”