VIDEO. Ion Mureșan: Pentru mine cârciuma nu e o cârciumă, e un fel de confesional. Și alcoolul e un fel de mir, de apă sfințită

Criticul Alexandru Cistelecan îl numește pe Ion Mureșan „cel mai mare poet al României de azi, care e ca și necunoscut în afara unui cerc de taina de literați cu oarecare inițiere.” A fost sărbătorit de ziua lui, 9 ianuarie, a.c., la Teatrul Național din Cluj ca un patriarh al cetății si ca un rege al poeziei. Rar poeții apucă să vadă recunoștința contemporanilor. Muri o merita, la cei 70 de ani ai săi, cu asupra de măsură. Am lucrat în mai multe redacții cu Muri care mă onorează cu prietenia lui. Pentru mine Ioan Mureșan este, aidoma lui Nichita Stănescu, poetul prin excelență, din acea specie rară de creatori născuți, nu făcuți.

Și o amintire cu Muri… Eram, prin 2004, împreuna cu Cornel Nistorescu în redacţia din Cluj-Napoca a „Evenimentului zilei”. Acesta a răsfoit plictisit cumva un număr de sâmbătă al ziarului și da peste un interviu de 2 pagini cu Adrian Marino realizat de Ioan Mureșan. Bă, voi sunteți nebuni, zice. Noi avem la Bucureşti, la ediția naționala, o pagina de cultura pe săptămâna și voi dați doua pagini în ediția de Transilvania!? După care ia ziarul și pleacă spre Orăștie, unde încă trăia mama sa, spunând-mi, în treacăt, lasă ca te sun luni de la Bucureşti.

Într-adevăr, Cornel Nistorescu mă sună la un moment dat, în săptămâna următoare. Bătrâne, îmi zice, extraordinar interviul făcut de Muri, o să facem si noi o pagina cu el în ediția naționala! Și spune-i lui Muri ca are o prima din partea mea! Îl sun imediat pe poet și-i dau vestea ca va lua o prima pentru interviul cu Marino.

A doua zi Muri mă întreabă când vine prima. Mă fac ca nu aud. A doua zi insista, bătrâne, nu îmi dai prima? Muri, zic, o să îți intre pe card odată cu salariul. Numai ce vad ca fata poetului se întristează și îmi zice bâlbâit: bi-bine, bă-bătrâne, o mai luat Ana o primă! Ana, doamna Ana cum ii zicem noi, este soția Poetului și deținătoarea cardului de salariu al acestuia! Acela a fost ultimul interviu acordat de Adrian Marino. Anul următor a încetat din viață.

Mai jos câteva fragmente din podcastul cu Ion Mureșan de pe Cluj24. (Florin Danciu)

Alcoolul, un fel de mir

„Pentru mine cârciuma nu e o cârciumă. Cârciuma e un fel de confesional.

E ca locul din biserică unde cineva se spovedește. Și alcoolul, cel puțin în viziunea mea, e un fel de mir, de apă sfințită care te eliberează și te deschide spre ceilalți. Te deschide spre iubire, până la urmă.”

„În cârciumă, oamenilor nu le este rușine să fie frumoși. Chiar dacă trec uneori la vulgaritate, în celălalt pol, trec la, cum să spun, la cuvinte nepotrivite și la gânduri nepotrivite, dar își dau ce au ei pe sufletul lor. Deci sunt autentici. Acolo se întâmplă… Sigur, nu vreau să înlocuiesc, Doamne-ferește, biserica cu cârciuma, dar spun că este o secvență din viața lor în care oamenii devin autentici.”

Libertatea cuvântului

„Publicistica aceasta pe care am practicat-o ani de zile m-a ținut în viață, mi-a ținut legăturile cu viața. Legăturile cu concretul. Mintea zboară, gândurile sunt libere, dar ai nevoie și de o rădăcină.”

„Țin minte, la Dej a fost întâlnirea generației 80. A fost, printre alții, Cărtărescu, Mircea  Nedelciu, Florin Iaru, Ion Stratan și Ioan Groșan. Noi toți ceream în discursurile noastre o libertate a cuvântului, o libertate a exprimării, o libertate de conștiință. Și Groșan ne-a spus mă, voi sunteți proști!

Cereți ce nu veți primi niciodată! Dacă am cere mâine un autobuz al generației 80, să scrie pe el ”generația 80” cu litere mari, ni-l dau cu motorină cu tot. Și cu șofer. Numai să nu ne cerem libertate de exprimare!”

„Îmi aduc aminte de cazul mistic, ca să zic așa, de cenzură de la Echinox, al prietenului meu Vasile Sav, care lucra la și cenzură la un moment dat. Era cenzor și a dat un grupaj de poezii scrise de el la Echinox și când a ajuns la el revista, la cenzură, și le-a tăiat afară, și le-a scos. S-a cenzurat pe sine. S-a tăiat. Pentru  poetul Vasile Sav corespundea estetic ciclul de poezii, dar pentru cenzorul Vasile Sav nu mai era valabil!”

Eminescu știa toate limbile

„La înmulțirea celor șapte pâini, Hristos vorbește unei mulțimi mari de oameni din toate neamurile din jur. Și toți înțeleg, fiecare înțelege în limba lui. Deși el vorbea într-o singură limbă.

Toți înțeleg în limba lor. Așa este și Eminescu. A ajuns acolo încât vorbea toate limbile deodată. Nu mai știa nicio limbă pentru că le știe toate. Vorbea cu toate sensurile și cu toată arheologia cuvintelor deodată. Eu cred că acolo a ajuns iar mintea lui a depășit limitele umanului.

A ajuns acolo unde numai Dumnezeu poate să ajungă să vorbească cu toate limbile deodată. Și Eminescu nu mai știa nicio limbă și știa în același timp toate limbile deodată. Eu asta cred, că acolo a ajuns Eminescu.”

„Iubirea este o chestie mult mai adâncă. Comunicarea asta nu-i numai despre femeie, ci când sunt momente în care te uiți la un peisaj, te uiți la o streșină, te uiți la un râu, la un copac, te uiți la o frunză care cade și simți că nu mai poți. Simți că tremuri tot. Că te apucă un tremur.

Atâta frumusețe în jur și atâta frumusețe în iubirea ta, că nu mai încape în tine și trepidezi. Nu mai poți să faci față acelui frumuseți. Rilke spunea că orice înger e înfricoșător. Și atunci îți arată un înger. Deci acea secvență din lume este iubirea. Și asta înseamnă a fi în lume. Când ajungi să te identifici cu lumea.”

Poezia îți ușurează corpul

„Poezia îți ușurează corpul și mintea ți-o luminează. Nu te apasă. Te simți într-un fel eliberat de corp. Corpul se simte întărit că nu mai este apăsat.  A merge pe stradă și a umbla fără să ai gânduri în cap e ca și cum ai fi un om de plumb. Nu te poți mișca. Ori, dacă ai o poezie în cap, tot timpul ești mai ușor, mult mai frumos calci, mai armonios. Mintea ta este armonică și este în armonie cu frumusețea. Cu frumosul din lume…”

„Așa sunt eu, bâlbâit. Pe vremuri, mi-a zis la Bistrița, la zilele Rebreanu, domnul Șora, Dumnezeu să-l ierte și să-l țină acolo unde este, zice, vino și stai lângă mine, că tu te bâlbâi.

Zic da, mă bâlbâi. Zice, asta mi-aduce aminte de un prieten al meu la Paris. Exact ca el te bâlbâi. De Cioran. De Emil Cioran. Zice, tu te bâlbâi ca și Cioran. Și când te aud, zice, îmi aduc aminte de el. Am văzut, desigur, că nu există altă relație dintre mine și Cioran decât bâlbâiala!”