Coronavirusul nu ne afectează numai trupul, ci şi – sau, mai ales – mintea. Gândurile, fricile, spaimele dau năvală în creierele noastre mai mult, mai intens şi, poate, chiar mai periculos decât o face adesea coronavirusul. Calitatea vieţii noastre lasă de dorit, în acest fel. Nu, nu trebuie să facem abstracţie de pericol – oricare ar fi el -, dar nici nu trebuie să-i dăm importanţă mai mare decât are.

Cam acesta ar fi unul dintre sfaturile pe care le-am înţeles de la unul dintre cei mai reputaţi psihologi români, Daniel David, rectorul UBB. Şi cam cum ne-am putea controla gândurile.

Interviul cu Daniel David urma să fie unul mai diversificat, pe teme multiple. Dar, involuntar, poate, discuţia a alunecat mai cu seamă spre marea problemă globală, pandemia de COVID-19. Semn că –ce spuneam mai sus- gândurile dau năvală. Dar eu am fost deja la psihologul Daniel David. Haideţi şi voi.

Ca om, trăiesc ca psiholog

Reporter: Sunteţi un om cu o perspectivă largă asupra lumii şi vedeţi vremurile în care trăim, mai ales situaţia actuală, cauzată de coronavirus. Sunteţi profesor universitar, rector, sunteţi psiholog şi, nu în ultimul rând, om. Dacă aţi face o disociere între cele trei calităţi enumerate, din care perspectivă aţi privi mai degrabă lumea în care trăim acum?

Daniel David: Eu nu fac o diferenţă foarte clară între psiholog şi om. Eu, ca om, trăiesc ca psiholog, fiindcă ţin la profesie şi cele două se amestecă. Iar ca psiholog trebuie să fii mereu foarte atent la oameni, inclusiv la tine. Sigur că fac o diferenţă între psiholog-om, eventual, şi rector. Rector eşti, după aceea nu eşti. E o chestiune care ţine de nişte mandate. Deci, prima opţiune ar fi să privesc ce se întâmplă în primul rând ca psiholog, ca om, şi, după aceea, ca rector.

Lumea n-o să mai fie ca înainte de pandemie

Rep: Aruncaţi atunci un ochi asupra lumii de azi, cel puţin din cele două calităţi. Ca om şi ca psiholog, mai întâi…

DD: Ca om şi ca psiholog… În primul rând, trebuie să înţelegem că trecem printr-o situaţie de pericol. La această situaţie de pericol trebuie să ai grijă cum te raportezi. Trebuie să te raportezi astfel încât să poţi confrunta pericolul, să te comporţi ca un om, adică cu emoţii funcţionale şi negative, nu să fii calm şi relaxat, că nu se poate.

Vesel şi bucuros este absurd. Dar nici să nu fii deprimat, panicat, furios şi agresiv. Reacţiile sănătoase, într-o astfel de situaţie, sunt cele care ţin de îngrijorare, tristeţe, nemulţumire şamd. Iar pe fondul acestor emoţii negative şi funcţionale, să-ţi trăieşti viaţa în continuare, să te bucuri de lucrurile care apar în viaţă. Că şi în timpul pandemiei se mai nasc copii, sunt zile de naştere, se întâmplă evenimente pozitive pe care le poţi aprecia.

Va fi o altă lume

Asta încerc să fac în primul rând ca om şi psiholog. Şi, în acelaşi timp, să transfer acest mesaj, ca să spun aşa, şi spre public. Fiindcă rolul unui psiholog este nu doar să aplice lucrurile pentru el şi familia lui, ci să fie „de serviciu”, ca să spun aşa, pentru publicul larg. De aceea, în această perioadă n-am refuzat niciodată interviuri, apariţii în media. Nu de dragul de a mă vedea eu în spaţiul public -că nu-i cazul, la câtă prezenţă am-, dar este o oportunitate de a transfera aceste cunoştinţe de psihologie ca să ajute oamenii, în condiţiile în care în spaţiul public apar teorii ale conspiraţiei sau tot felul de abordări hocus-pocus, care le fac mai mult rău.

Cam aşa mă raportez la situaţii şi la pandemie. Sigur, mă gândesc în acelaşi timp, ca psiholog, cum vom fi după perioada de pandemie, cum ne vom adapta… Fiindcă e clar că se schimbă o paradigmă. Lumea, după pandemie, n-o să fie cum a fost înainte de pandemie. N-o să fie nici cum e în pandemie, cu siguranţă, dar nu ne întoarcem la ce a fost. Va fi o altă lume. Şi întrebarea este: cine va şti să-şi aleagă avantaje competitive pentru lumea respectivă.

Încercăm să dezvoltăm o nouă pedagogie universitară

Rep: Ca rector, cum vedeţi lumea de azi?

DD: Ca rector, evident că prioritatea numărul 1 este asigurarea sănătăţii comunităţii UBB, cu derularea –şi asta e pe locul 2- activităţilor academice. Nu pun derularea activităţilor academice înaintea siguranţei. După aceea este important să înţelegem că UBB este o universitate mare, un oraş într-un oraş. Sunt foarte atent la sănătatea Clujului. Nu sunt cuvinte mari. Suntem zeci de mii de oameni în această comunitate şi dacă această comunitate nu are grijă, poate să devină focar pentru oraş şi pentru judeţ, ceea ce trebuie să fie evitat.

Trebuie să fim foarte responsabili. Şi, în acelaşi timp, ca rector mă uit la oportunităţi. Orice pericol, orice situaţie de pericol profund sigur că are riscuri, dar are şi oportunităţi. Şi încerc să văd ce oportunităţi pot găsi pentru această universitate pentru perioada de pandemie şi după pandemie. Am găsit câteva, cred eu. Încercăm să dezvoltăm o nouă pedagogie universitară, astfel încât nimeni după pandemie să nu mai predea într-o variantă care era depăşită de vremuri înainte de pandemie.

De exemplu, de ce să te apuci să predai o oră, o oră şi jumătate la curs lucruri care există accesibile online?! De ce nu le-ai prezenta numai 15-20 de minute studenţilor lucrurile respective, ca să înţeleagă cum gândeşti tu asupra lor, să te ia ca model, şi, în acelaşi timp, ei să ştie dinainte ce vei prezenta, să le citească şi, în cealaltă oră sau o oră şi jumătate să discutaţi critic, să discutaţi pentru noi dezvoltări, ce puteţi face etc. Încercăm să căutăm şi aceste oportunităţi, dincolo de a duce activităţile obişnuite la nivel de universitate.

În viaţă apar lucruri negative

Rep: Aş reveni la ceea ce spuneaţi înainte legat de calitatea dvoastră de om şi psiholog. Spuneaţi că încercaţi, căutaţi, găsiţi un echilibru în ceea ce priveşte raportarea la pandemia aceasta, de exemplu. Şi că, în acelaşi timp, rolul dvoastră e de a-i ajuta şi pe alţii să găsească echilibrul respectiv… Dar cum ar putea oamenii, noi, marea majoritate, să găsim echilibrul? Spuneau şi anticii: totul cu măsură. Dar cum reuşim să găsim măsura?

DD: Măsura este foarte simplă. Adică, nu trebuie s-o redescoperim. Ea există în psihologie, o ştim, am prezentat-o public. Pandemia este un pericol. La pandemie trebuie să te raportezi flexibil. Adică, să ai în minte ideea că îţi doreşti să nu se întâmple, dar să conştientizezi că simplul fapt că tu-ţi doreşti… Nu scrie niciunde că ce-ţi doreşti tu trebuie să se întâmple.

Deci, să accepţi faptul că există o situaţie pe care tu n-o poţi controla, să nu catastrofezi –este rău, este teribil de rău, dar nu este cel mai mare rău care ţi se poate întâmpla. Să ai toleranţă la frustrare. În viaţă apar lucruri negative, dar asta nu înseamnă că nu le putem tolera. A, că nu ne place, nu vrem… Asta este altceva. Dar le putem tolera, chiar dacă e dificil. Şi să nu faci evaluări globale. Să nu spui că toţi oamenii sunt răi şi periculoşi, că viaţa e nedreaptă… Atunci, dacă ai acest stil raţional, emoţiile pe care o să le ai…

Să ne raportăm într-o manieră raţională la evenimentul de pericol

N-o să fii calm, n-o să fie relaxare, n-o să fie bucurie, că astea nu sunt reacţii sănătoase, ci o să fie îngrijorare –dar nu panică-, nemulţumire –dar nu furie şi agresivitate-. Poate tristeţe, dar nu depresie. Dacă însă te raportezi iraţional la aceeaşi situaţie, la pandemie, vei spune că nu trebuie să se întâmple, că nu poţi concepe să te îmbolnăveşti, că e groaznic şi catastrofal dacă se întâmplă lucrul acesta, adică cel mai mare rău care ţi se poate întâmpla. Nu poţi tolera situaţia, viaţa e nedreaptă, ceilalţi sunt nedrepţi şamd. Cu astfel de raportare la pandemie vei avea depresie –nu tristeţe-, panică şi anxietate –nu îngrijorare-, furie, agresivitate –nu nemulţumire. Primul lucru pe care trebuie să-l facem este acesta: să ne raportăm într-o manieră raţională la evenimentul de pericol.

Ne redefinim rutina de viaţă; ne facem program săptămânal

Şi după aceea, ce mai trebuie să facem -tot ca psiholog le spun oamenilor, când am ocazia- este să ne redefinim rutina de viaţă. Foarte mulţi nu au înţeles că avem nevoie de o altă rutină de viaţă. Nouă ne trebuie un alt comportament. Ei ce au făcut: şi-au suprimat vechiul comportament, sperând că o să treacă pandemia. Uite că pandemia durează. Şi dacă ţie îţi vine mereu să faci lucrurile pe care le făceai înainte, sigur că trăieşti o stare de nemulţumire şi de tensiune. Trebuie să-ţi redefineşti viaţa pentru pandemie. Şi asta înseamnă în prima fază să scrii frumos, să faci orar săptămânal. Până se automatizează lucrurile trebuie să-l faci intenţionat şi conştient.

Şi eu mereu am spus: în fiecare duminică îţi faci programul de luni până duminică pe săptămâna viitoare, la un interval de două ore. În prima fază treci toate lucrurile obligatorii pe care trebuie să le faci, de la igiena de bază, micul dejun etc, lucrurile pe care ştii că trebuie să le faci obligatoriu, iar după aceea, pe parcursul săptămânii mai trebuie să încă 9 comportamente, dar puse exact: în ziua respectivă, la ora respectivă.

Cele 9 comportamente trebuie să fie aşa: 3 trebuie să se lege de comportamente pe care tu, dacă le faci, îţi produc plăcere. Dacă îţi place să joci, tenis, de exemplu, dacă îţi place să citeşti, să te plimbi etc. Fiecare are diverse comportamente. Vedeţi, când îi întrebi pe oameni care sunt comportamentele care le produc plăcere, puţini ţi le spun foarte repede. Iar dacă le ceri o listă de 10, au probleme majore. Şi când îi întrebi pe oameni: de câte ori ai făcut comportamentul respectiv, o să spună: păi, n-am avut vreme. Dacă n-ai avut vreme, cum să te simţi bine?

Trebuie comportamente care îţi produc plăcere

Deci, trebuie puse 3 comportamente care îţi produc plăcere, fiindcă toate studiile de psihologie arată că acele comportamente îşi vor genera ceea ce se cheamă viaţă plăcută. După aceea, trebuie să pui 3 comportamente care corespund cu punctele tale tari. Dacă tu spui că punctul tău tare este empatia sau generozitatea, atunci să văd nişte acţiuni pe parcursul săptămânii care exprimă punctele astea tari pe care le ai. Şi aici mereu le-am spus oamenilor să-şi identifice cele 5 caracteristici tari pe care le au ca oameni şi după aceea să le exprime în ceea ce fac.

Trei comportamente săptămânale te ajută să ai ceea ce înseamnă viaţă bună. Şi după aceea este important să-ţi clarifici setul valoric, care sunt cele 3 valori cardinale pe care tu le ai. Când îi întrebi pe oameni pe nepregătite au probleme să-ţi spună repede. Care sunt cele 3 valori cardinale? Puţini ţi le spun repede.

Comportamente pentru o viaţă bună, plăcută şi cu sens

Rep: Nu-s reflexe…

DD: Sunt tacite de foarte multe ori. Atunci, trebuie să ţi le clarifici şi să-ţi planifici pe parcursul săptămânii 3 comportamente congruente cu valorile respective. Atunci, asta îşi va da ceea ce se cheamă viaţă cu sens. Într-o astfel de logică psihologică, dacă îţi faci un astfel de orar, vei avea activităţile de bază, vei avea în acelaşi timp şi o viaţă bună, şi o viaţă plăcută, şi o viaţă cu sens. Şi dacă faci două-trei săptămâni acest lucru, o să se automatizeze, nu va trebui să tot scrii de pe o săptămână pe alta. Dar pentru început…

Este ca atunci când mergi la şcoala de şoferi, întâi se învaţă greu, conştient, cu exerciţiu, apoi se automatizează: schimbi viteza, întorci volanul etc, fără să mai conştientizezi lucrul acesta. Or, oamenii n-au făcut aceste lucruri. Ei au aşteptat de multe ori să treacă pandemia, vechea rutină tot are tendinţa să apară şi nu şi-au dezvoltat o nouă rutină de viaţă.

E teribil de rău, dar nu-i groaznic şi catastrofal

Rep: Spunea cineva că nu suntem responsabili de gândurile care ne vin, ci de cele pe care le alegem… În acest caz, sigur că în mintea noastră vin multe gânduri negative, foarte negative, poate. Cum putem gestiona gândurile foarte negative care ne vin? Doar prin exerciţiu? Prin comportamentul de care spuneaţi?

DD: Comportamentul este una. Gândurile sunt celelalte. Trebuie să practici stilul de gândire, la început cu voce tare, dacă trebuie; în minte îţi spui aceste lucruri. Faptul că-mi doresc ceva nu înseamnă că trebuie să se întâmple. E rău, e teribil de rău, dar nu-i groaznic şi catastrofal. E greu de tolerat, dar nu imposibil de tolerat. Trebuie să practici cogniţiile raţionale, care vor genera emoţii sănătoase.

Dacă nu le practici intenţionat şi laşi pur şi simplu să-ţi vină în minte lucruri şi eşti predispus spre iraţionalitate, o să-ţi vină în minte gânduri de acest gen: nu mai pot tolera; e groaznic şi catastrofal; viaţa s-a terminat; e un pericol foarte mare; nu trebuia să se întâmple; nu pot suporta aşa ceva. Şi aşa vei dezvolta probleme psihologice.

Rugăciunea are rol de calmare

Rep: Dumnezeu, credinţa în general, au, credeţi, un rol? Îi pot ajuta pe oameni să treacă peste aceste hopuri?

DD: Pe unii oameni poate să îi ajute. Cei care sunt religioşi, dacă se roagă… Rugăciunea are rol de calmare. Trebuie însă avut grijă ca rugăciunea să nu ducă la o atitudine de… ori încredere extraordinară că mie nu mi se poate întâmpla nimic, că eu sunt protejat, ori la o detaşare.

V-am spus: reacţia emoţională sănătoasă în această perioadă este emoţie negativă, dar funcţională. Fiindcă, dacă eşti îngrijorat –emoţie negativă funcţională-, un om îngrijorat se confruntă cu pericolul. Adică, va avea grijă la reguli, se va spăla pe mâini etc, că se teme. Da? O să asculte ce spune nu ştiu ce autoritate medicală. Unul care are emoţie negativă patologică –adică, este panicat sau este depresiv, nu-i capabil să-şi organizeze comportamentul; un depresiv nu mai este interesat de nimic. Cel panicat nu-i capabil să-şi organizeze lucrurile într-o manieră logică şi coerentă.

Pe oamenii religioşi, rugăciunea şi biserica îi ajută

Da, pe oamenii religioşi, rugăciunea sau relaţia cu biserica cred că poate să-i ajute. Dar, o relaţie adecvată cu biserica şi înţeleasă adecvat. Fiindcă, de foarte multe ori, mulţi creştini înţeleg prost relaţia cu biserica. Aţi văzut, sunt mulţi creştini care ies de la biserică şi n-au nicio problemă să meargă la astrolog şi la vrăjitori, neînţelegând că un bun creştin n-are ce căuta la prezicători şi ghicitori în stele.

Aici îi încurajez să nu facă de capul lor, ci să discute cu preotul, cu duhovnicul pe care îl are, ca acţiunea religioasă, să spun aşa, să fie una serioasă, nu una cum ne pare nouă că ar trebui să fie făcută.

Frica de moarte şi de îmbolnăvire

Rep: Principala frică a oamenilor în aceste cazuri e cea de moarte? Sau de boală în sine? Sau pentru aparţinători?

DD: Şi, şi. Sunt diverse. Unii se tem de pandemie şi de moarte. Alţii, de îmbolnăvire. Chiar dacă ştiu că o să se vindece, îi îngrozeşte ideea că trebuie să treacă prin boală, să fie internaţi în spital, să aibă probleme şamd. Deci, se tem şi de boală, şi de moarte, se tem şi de îmbolnăvirea celor dragi. Unii au ajuns să se teamă de sfârşitul lumii, de foamete. Oamenii au ajuns să vadă deja în termeni de catastrofă lucrurile astea.

Să te bucuri de viaţă, dar să fii pregătit să mori

Rep: Unui psiholog, dvoastră în acest caz, vă e frică de moarte?

DD: Sigur că mi-e frică… Depinde ce înţelegi prin frică. Nimeni nu este încântat de ideea că trebuie să moară. Dar trebuie să accepţi faptul că e foarte probabil să se întâmple. Şi n-are sens să-ţi trăieşti mereu viaţa cu ideea-n minte că ce rău este că la un moment dat voi muri. Asta nu înseamnă că trebuie să trăieşti viaţa ca şi cum ai uita că la un moment dat o să mori. Echilibrul între cele două cred că este soluţia adecvată.

Ştiinţa că vei muri, te face să fii mai responsabil în viaţă, dar nu copleşit de ea, ca să poţi, totuşi, să-ţi trăieşti viaţa şi cu emoţii pozitive şi să te bucuri de viaţă. În acelaşi timp, când va fi momentul şi se apropie momentul, să fii pregătit să mori. Asta e natura fiinţei umane.

O să se schimbe modelul de rector pe care eu îl aduc

Rep: Cred că sunteţi unul dintre cei mai tineri rectori pe care i-a avut UBB. Aţi avut înaintaşi de prestigiu în funcţie, mari personalităţi –Sextil Puşcariu, Emil Racoviţă, Iuliu Haţieganu, Florian Ştefănescu Goangă etc… Cum vă raportaţi la ei? Aveţi cumva complexe de inferioritate faţă de unii. Sau complexe de superioritate?

DD: Nu, n-am. În sensul că n-am nici de superioritate, nici de inferioritate. Acesta a fost farmecul univerisităţii clujene, care întotdeauna şi-a ales un model de rector academic. Celelalte universităţi au mai alunecat în zona managerială sau într-o zonă prea colorată politic. Noi am avut mereu o componentă academică, iar în mediul academic este o apreciere faţă de cei din celelalte domenii sau chiar din domeniul tău, fără să trebuiască să ai un complex de superioritate sau inferioritate.

E drept că eu cred că o să se schimbe un pic modelul de rector pe care eu îl aduc, fiindcă s-au schimbat generaţiile, s-au schimbat paradigmele. Ei promovau un model mai clasic de rector, în care oarecum distanţa faţă de putere era mai mare. Eu, mai degrabă un model nu atât mai vestic, cât mai american. Adică, mai informal un pic. Ţin la aspectele de tradiţie şi la aspecte solemne, pentru că ne defineşte spiritul universitar, dar poate mai puţin decât ceilalţi, fiindcă vreau şi o componentă mai modernă, de dinamism şi de flexibilitate.

Dar asta nu înseamnă, repet, că nu apreciez ce a fost, doar că fiecare rector colorează un pic funcţia aceasta cu stilul lui şi cu pregătirea lui.

Scopurile sunt bune; nu e bine să laşi ca viaţa să apară peste tine şi să te împrăştie

Rep: O să continui un pic seria curiozităţilor în ceea ce vă priveşte. Sunteţi un om cu o privire largă asupra lumii, sunteţi deschis, sunteţi psiholog: v-aţi fixat un obiectiv major în viaţă? V-aţi fixat un traseu, v-aţi fixat unde vreţi să ajungeţi? Poate fi un model şi pentru cititori în ceea ce priveşte fixarea scopurilor în viaţă.

DD: Sigur că ţi le fixezi, dar într-o variantă –apropo de ceea ce spuneam înainte- flexibilă. Îţi doreşti nişte lucruri, te baţi pentru ele, dar accepţi faptul că indiferent ce faci, s-ar putea să nu le obţii. Acuma, lucrurile mari pe care le-am dorit le-am cam obţinut. Eu am vrut să fiu psiholog.

În timpul pregătirii de psiholog a apărut ideea că aş putea fi nu doar psiholog, ci şi profesor şi cercetător în psihologie şi am îmbrăţişat lucrul acesta şi am ajuns. Iar în timpul activităţii mele de profesor şi cercetător la UBB a apărut ideea că aş putea fi implicat şi în structurile de conducere şi am ajuns. Deci, le fixezi, dar n-ai cum să le fixezi pe toate la un anumit moment, tu, să spui: viaţa mea arăta aşa.

De exemplu, când am venit la psihologie, nu m-am gândit că poate o să devin profesor de psihologie. Cu siguranţă, nu m-am gândit că o să devin rectorul Universităţii Babeş-Bolyai. Dar ştiam că vreau să fiu un bun psiholog. Şi, după aceea, pe parcursul acelui traiect, se nasc alte scopuri.

Da, scopurile sunt bune; nu e bine să laşi ca viaţa să apară peste tine şi să te împrăştie în toate direcţiile, fără să ai o opţiune măcar strategică, chiar dacă nu foarte precisă de fiecare dată.

Mulţi trăiesc într-o psihologie de simţ comun, nu ştiinţifică

Rep: Din ceea ce aţi ajuns să cunoaşteţi până acum ca psiholog, ce vi se pare mai interesant, mai fascinant în mintea umană, în gândirea umană?

DD: Ce este foarte interesant e că psihologia are o mulţime de cunoştinţe care ar putea să ajungă la oameni mai simplu şi să-i ajute enorm. Psihologia ar putea să-i ajute pe oamenii să-şi controleze mult mai bine aspectele emoţionale, cognitive, inclusiv fake news-ul sau influenţa la manipulare, comportamentele etc. Numai că foarte mulţi oameni s-au născut şi trăiesc într-o psihologie de simţ comun, care de multe ori este în opoziţie cu psihologia ştiinţifică. Astfel încât, din păcate, psihologia ştiinţifică ajunge mai ales la oamenii care au probleme.

Oamenii care au probleme vin la psiholog şi atunci primesc oarecum serviciile psihologiei ştiinţifice. Ceilalţi oameni, care nu vin la psiholog, sunt ghidaţi de o psihologie de simţ comun şi nu beneficiază de psihologia ştiinţifică. Adică, sunt mulţi oameni care suferă, au probleme emoţionale. Le-am putea rezolva în două-trei săptămâni. Eu stau cu ele şase luni, sau nouă luni, sau un an.

Atunci, asta mi se pare fascinant, cum o psihologie de simţ comun, care îţi dă oarecum un oarecare confort –că, decât lipsa ei, e mai bună psihologia de simţ comun-, totuşi te blochează să accesezi o psihologie ştiinţifică, care te ajută foarte mult.

Şi vă dau acest exemplu tipic: la nivelul simţului comun –şi acesta esta iarăşi un element care te poate şoca-, oamenii sunt convinşi şi au această legătură între elementul de viaţă şi emoţii. Dacă întrebi pe cineva de ce e trist, îţi spune că e tris fiindcă a căzut la examen. De ce eşti furios? Sunt furios că nu mă ascultă copiii. De ce eşti panicat? Sunt panicat că mă părăseşte soţia.

Omul face legătura între evenimentul de viaţă şi emoţie

Omul, la nivelul simţului comun, face legătura între evenimentul de viaţă şi emoţie. În cazul pandemiei: de ce eşti deprimat, de ce eşti furios, de ce eşti panicat? „Din cauza pandemiei”. Oamenii nu înţeleg foarte uşor că nu pandemia le influenţează emoţiile, ci modul în care ei gândesc asupra pandemiei le influenţează emoţiile. Iar modul în care gândeşti asupra pandemiei este sub controlul tău.

Sigur că e bine să fie un psiholog, să te înveţe cogniţiile raţionale, cum să gândeşti, dar tu ai controlul modului de a gândi. Şi dacă tu controlezi cum gândeşti asupra evenimentelor de viaţă, nimic din această viaţă nu poate să-ţi producă suferinţă psihologică.

Lucrul acesta ar trebui să fie învăţat, după mine, din grădiniţă, de exemplu. De când încep să înţeleagă lumea, să înţeleagă acest lucru: nu evenimentele de viaţă îţi generează emoţiile şi comportamentele, ci modul în care tu le interpretezi. Ai libertatea să-ţi alegi o interpretare. Iar dacă nu ştii care să fie, ai specialişti în psihologie. Fă-o şi o să ai un control asupra emoţiilor şi comportamentelor, fără suferinţă emoţională.

Nu evenimentele ne influenţează, ci modul în care ne raportăm la ele

Rep: Dar putem alege singuri, neinfluenţaţi? Trăim într-o comunitate –familie, prieteni, colegi etc-, nu intervine şi contagiunea? Gustave Le Bon spunea în Psihologia mulţimilor, că modul de gândire al unei persoane este complet diferit luat ca individ şi cu totul altul când e într-o mulţime, că acea mulţime are o psihologie a ei.

DD: Sigur. Dar asta nu ţine neapărat de ce spun ceilalţi. Asta e ceva ce învăţăm în educaţia noastră. Şi părinţii noştri cred aşa. Şi profesorii de multe ori cred aşa. Asta e parte a psihologiei de simţ comun, ideea aceasta că evenimentele influenţează, nu modul în care noi ne raportăm la ele. N-aş lega-o neapărat de acţiunea individuală sau pe psihologia mulţimilor.

Dar, repet, este o idee pe care, dacă am pune-o în mintea oamenilor, de la grădiniţă, să o înţeleagă şi să o folosească în viaţă, oamenii ar fi mult mai fericiţi în această viaţă. Atunci, ce putem face ca psihologi?! Sigur, să discutăm, să vedem ce putem schimba în curriculum, cândva, sau, uite, când ajungem în spaţiul public şi discutăm cu jurnalişti, să încercăm să transmitem aceste mesaje prin voi, prin spaţiul public. Altfel, nu le pot transmite decât la cursuri sau la pacienţi.

CV

Daniel David (n. 23 noiembrie 1972, Satu Mare) este profesor „Aaron T. Beck” de psihologie clinică şi psihoterapie (ştiinţe cognitive clinice) la Universitatea “Babeş-Bolyai”, rectorul aceleiaşi universităţi, directorul fondator al Departamentului de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul UBB și preşedinte al International Institute for the Advanced Studies of Psychotherapy and Applied Mental Health. Este profesor asociat (adjunct professor) şi la prestigioasa instituţie medicală Icahn School of  Medicine at Mount Sinai, New-York, SUA şi directorul programului de cercetare la Albert Ellis Institute, New York, USA, un institut de referinţă la nivel internaţional pentru cercetarea şi practica în psihoterapie şi sănătate mintală.

În 2016-2020 a fost prorector al UBB, iar în 2017 a fost ales preşedintele Asociaţiei Psihologilor din România.

Printre altele, Daniel David este unul dintre cei mai cunoscuţi oameni de ştiinţă din România. A fost decorat pentru ştiinţă cu Ordinul Naţional pentru Merit în Grad de Cavaler.

(M. Avram)